La început, un punct abia simțit
Mânjit în vasta nesimțire,
Era infern,
Infern șoptit
Și-n jale nemurire.
Infern de întuneric mort,
și strigăte deșarte,
Era durere ce plutea
Pe valuri și pe moarte.
Și micul punct o inima era,
Zvâcnind în întuneric,
În jurul său infernul se ruga,
cu urlet sa te sperii.
Și se ruga și inima, dar rugăciunea sa era
Prea mică pentru a mișca
Ferociile mizerii.
Dar înăuntrul său încet,
încet,
Un simțământ se-arată …
Și lumina !
O insula de pace ce plutea,
Într-un ocean de ură,
Era un Paradis născut, făcut ce se mărea,
Din propria natură.
Și luminița tot creștea plutind pe rugăciunea-i.
Și rugăciunea sa creștea cu ea,
Și mai puternic lumina,
În urletul zănatec.
Cântând suprema Frumusețe, nimicea,
Arzând precum făcută din jăratec,
Tot întunericul din jur
Prin cântec strălucitor inima arăta
Frumusețea, care ea însăși era.
În eternul noptatec.
Din suferință se hrănea
Urând în întuneric
Dar zâmbetul îl nimicea,
Cântecul rugăciune îl ura,
Si-n ura lui,
În sine se mânca.
Și întunericul etern,
A început încet, încet să moară.
Așa cum inima mai mult sclipea,
Zbura și mai înalt, și mai creștea,
Și-un biet punct acum părea,
Imensitatea de odinioară.
Si timpul a trecut de tot
Sclipire cu sclipire de cântece-adunare,
Plutind, lucind puțin câte puțin, ea a crescut
…Să zboare.
Floare de inima era,
Margine de-ntuneric.
Cântându-se pe sine, a crescut
Arzând cu flacăra strălucitoare
s-a înălțat și-a devenit
Ce ea-năuntrul său era…
…O luminoasă floare.
Ce-ardea din Frumusețea sa,
Și se-nălța, și strălucea mai mult,
Arzând în Frumusețea sa acum ea lumina cum era ea,
Drumuri de splendoare.
Propria-i frumusețe a hrănit
Cu cântec fericire
Și Frumusețea însăși crescută-n acel cânt i-a dat
Aripi de nemurire.