I. Înainte de nume
În Nemărginire, ceva tresării —
încă fără nume, încă fără margini.
Era înainte de zei și de numele lor,
înainte ca lumile să se despartă
și să-și caute hotarele.
Încă nu se născuseră
nici Depărtarea, nici Apropierea,
nici Cel care caută,
nici Cel care caută,
nici Cea în care căutarea se odihnește.
Nu exista glas.
Nici gând.
Nu exista iubire,
căci Întâlnirea
încă nu își făcuse loc.
Nu era dor, nici așteptare,
căci nimic nu cunoscuse încă despărțirea.
Era puterea atracției,
ce vibra înainte ca Întâlnirea să se întâmple.
Era puterea legăturii,
înainte ca Ființarea să se desfacă în forme.
Tăcerea cuprindea totul,
iar deschiderea stătea în așteptare
în propria-i poartă.
Nu-și cunoștea încă drumul,
căci nimic nu se deschisese
către altceva.
Și totuși, în Adâncuri,
dormea ceva ce aștepta să se nască:
ceea ce părea a fi Singurătate
tindea spre Apropiere,
iar ceea ce era închis în sine
intuia un dincolo.
Era ca o lege ce se cerea dezvăluită.
Era un ritm ce aștepta să fie pornit.
Părea un plan misterios
al unei Voințe ce năzuia
să-și cunoască drumul înainte de a-l străbate.
Era impulsul fără chip
prin care Apropierea devenea posibilă,
iar ceea ce era posibil
începea să-și caute forma.
Acesta erai Tu!
Încă nu te numeau Eros.
Încă nu erai zeu,
nici putere slăvită de imnuri,
nici foc aprins între două ființe.
Erai doar această taină:
că nimic nu era menit
să rămână pentru totdeauna
închis în sine.
Și poate că începutul lumii
n-a fost o voce,
nici o lumină,
ci prima posibilitate
ca ceva să răspundă
la ceea ce nu era el.
Iar Nemărginirea
a avut,
pentru întâia oară,
un sens spre care să se îndrepte.
II. Geneza atracției
Și atunci,
ceva care putea fi
se trezi.
Potențialul își aminti
freamătul propriei Deveniri.
Și astfel,
ceea ce până atunci
rămăsese închis în sine
începu să se îndrepte
către ceea ce nu era încă.
Nu cunoștea încă ținta mișcării sale.
pentru că nu cunoștea încă depărtarea,
nici chipul a ceea ce avea să întâlnească.
Dar exista deja o vibrație
de dincolo de propriile hotare,
iar chemarea nu venea
dintr-un loc anume.
Eros,
ea era în tine
și, totodată,
dincolo de tine.
Și-atunci, din taina fără margini,
se ridică primul freamăt.
Nu era o poruncă.
Și totuși părea o lege.
Era vibrația care permitea
trecerea
din ceea ce este
în ceea ce încă nu s-a născut.
Așa te-ai ivit, Eros.
Fără trup de zeu,
fără aripi,
fără arc și săgeți.
Erai mișcarea nevăzută
prin care Adâncul se deschidea
către propriile sale adâncuri.
Tu nu căutai Frumusețea.
Tu o făceai posibilă.
Căci ce ar fi Frumusețea
fără privirea care o descoperă,
fără ființa care se lasă atinsă,
fără întâlnirea
în care două lumi se recunosc?
Tu nu căutai iubirea.
Tu deschideai calea întâlnirii
din care iubirea se va naște
prin propria-i lege.
Tu nu căutai lumea.
Tu trezeai în Nemărginire
puterea de a Deveni.
Prin tine, necunoscutul
nu mai era un zid,
ci o chemare.
Prin tine, depărtarea a căpătat sens,
diferența a devenit fertilă,
iar singurătatea —
posibilitatea unei întâlniri.
Și ceea ce dormea închis
simți, pentru întâia oară,
că poate ieși din sine
fără să se piardă.
O, Eros,
primă tresărire a posibilului,
foc care nu mistuie,
ci dezvăluie!
Tu ești mai vechi decât dorința
și cobori mai adânc decât ea;
nu flacăra care cere un obiect,
ci puterea care aprinde
însăși Creația.
Și ceea ce până atunci
doar putea să fie
începu să tindă către ceea ce încă nu era.
Astfel s-a născut atracția:
nu ca răspuns al lumii,
ci ca impulsul prin care Lumea
a început să se apropie de sine.
Și de-atunci,
nimic din ceea ce există
nu mai este cu totul singur.
III. Chemarea dintre lumi
- Eros!
Tu ești chemarea fără cuvinte
care străbate depărtările,
glasul fără sunet
prin care ceea ce este departe
începe să se apropie.
Tu nu unești ceea ce este identic,
nici nu ștergi hotarul dintre lucruri.
Tu faci din hotar o trecere,
iar din depărtare — drum.
Acolo unde două lumi
se priveau fără să se atingă,
tu ai întins puntea nevăzută
prin care fiecare putea veni
în întâmpinarea celuilalt.
Ceea ce era Energie
a găsit prin tine drumul spre formă,
iar Conștiința
a îndrăznit să pătrundă
în ținuturile sale fără nume.
Tu nu vorbeai
nici limba uneia,
nici limba celeilalte.
Tu erai tăcerea cunoașterii
prin care se înțelegeau.
Eros!
Tu nu ești nici malul, nici apa,
nici chemarea, nici răspunsul,
ci mișcarea tainică
prin care chemarea întâlnește răspunsul
și amândouă se schimbă.
Tu apropii fără să confunzi,
unești fără să înrobești,
pătrunzi atingând fără să nimicești.
Căci în prezența ta,
hotarele nu dispar;
ele devin porți.
Străinul nu mai este zid,
iar necunoscutul nu mai este dușman.
Ceea ce părea de neatins
începe să răspundă,
iar ceea ce era străin
începe să aibă un chip.
Tu faci din celălalt o poartă,
din întâlnire — un prag,
iar din diferență —
începutul unei înțelegeri.
Prin tine, Ființa iese
din cercul singurătății.
Nu ca să se piardă în celălalt,
ci ca să descopere,
în ceea ce nu este ea,
ceea ce singură nu putea deveni.
Căci întâlnirea adevărată
nu face din două ființe una singură,
ci deschide în fiecare un spațiu tainic
pe care, singură,
nu l-ar fi putut locui.
Și astfel, între lumi,
se deschide un drum
pe care nimeni nu-l putea vedea
înainte de a porni.
Iar fiecare poartă deschisă
duce spre o lume
care aștepta, dintru început,
să-și spună numele.
IV. Coborârea în necunoscut
Tu,
Eros,
nu te oprești
la hotarul dintre lumi.
Când poarta se deschide,
tu chemi mai departe,
spre ceea ce nu are încă nume,
spre adâncul în care certitudinile
își pierd marginile.
Dincolo de lumile cunoscute
se întind tărâmuri nevăzute,
adâncuri fără hartă,
posibilități care încă nu știu
că pot deveni forme.
Și tu,
Eros,
pornești către ele.
Nu te cheamă o poruncă,
dar te poartă vibrația unei Legi.
Te atrage ceea ce nu a fost încă întâlnit,
te cheamă ceea ce nu a fost încă înțeles,
te aprinde promisiunea unei lumi ascunse.
O, Eros,
peregrinul adâncurilor,
tu nu te temi de întuneric,
căci știi că întunericul
nu este gol.
Tu nu risipești întunericul.
Ne înveți să pășim
înaintea luminii.
Tu cobori în adâncuri
și aduci de acolo scântei.
Coborând,
pătrunzi în tăcerea Matricei
și-i trezești formele.
Intri în labirintul minții sale
și-i deschizi încăperi
despre care nici Ea nu avea știință.
În urma ta, vechile repere se clatină,
iar ceea ce credeam că suntem
se desface în semințe.
Iar omul, întâlnindu-te,
simte, uneori,
că ceva din adâncul său
îl cheamă dincolo de sine.
Uneori, simte tulburare.
Îi este frică de rătăcire
Dar intuiește focul unei dorințe
căreia nu-i cunoaște numele.
Dar poate că, în acea neliniște,
ceva necunoscut din el
caută să fie privit.
Căci tu nu ești doar chemarea spre celălalt.
Ești chemarea spre ceea ce încă nu suntem.
Ne porți dincolo de noi înșine,
nu pentru a ne smulge Sufletul,
ci pentru a-i dezvălui încăperi neștiute,
orizonturi pe care nu le-ar fi putut vedea singur.
Și fiecare coborâre ascunde o naștere.
Fiecare pierdere a certitudinii
poate deveni poate deveni
începutul unei priviri noi.
Tu nu promiți călătorului odihnă,
nici că va rămâne același.
Dar îi oferi întâlnirea.
Iar întâlnirea îi deschide drumul
și îi schimbă numele.
Căci cel care a privit în adânc
nu se mai întoarce niciodată
nu se mai întoarce
la vechea poveste a vieții sale
fără a-i vedea alte înțelesuri.
Atunci,
vechile întâmplări
încep să vorbească altfel.
Până și trecutul își schimbă glasul
și devine un alt ținut,
în care întâmplările de altă dată
își găsesc, una câte una,
rădăcinile tainice ale rodirii.
Eros!
Poate că acesta este darul tău cel mai mare:
Dorința își amintește rădăcinile
și își află rostul.
Tu ne deschizi către ceea ce încă nu știm
că putem deveni.
Iar când ne întoarcem din lumea amintirilor,
nimic nu s-a schimbat în jur …
… și totuși,
lumea întreagă
respiră altfel.
V. Taina rostirii numelui
Și a venit o vreme
în care oamenii
au început să-și cunoască dorințele —
și să se teamă
de ceea ce se trezea în ei.
Eros,
focul tău nu se lasă stăpânit;
refuzat, se răsfrânge;
primit în matca Ființei,
unde dorința curge, devine Viață.
Atunci, unii au ridicat hotare în jurul Dorinței,
au pus zăvoare porților lăuntrice
și au judecat chemările,
hotărând care trebuiau înăbușite.
Ceea ce era impuls al vieții
a început să poarte povara judecății.
Ceea ce atrăgea a primit numele de ispită,
iar ceea ce făcea conștiința să tacă
era numit virtute.
Astfel, dorința și teama de ea
au fost închise, încet,
în povestea ”binelui și a răului”.
Iar legea care vibra prin toate formele,
fără să ceară încuviințare
pentru a schimba chipul vieții,
a fost pusă sub semnul unei singure judecăți.
Atunci,
unele nume
au început să se stingă.
Cuvinte care odinioară deschideau porți
au ajuns să vestească primejdia.
Spiritele protectorilor
onorate cândva
cu flori și imnuri
au fost împinse, încet,
dincolo de hotarul sacrului.
În unele ținuturi,
vechii păzitori ai luminii
au rămas zeii.
În altele,
aceleași rădăcini ale rostirii
au început să rodească umbre.
Și ceea ce fusese cândva nume al cerului
a devenit, în alte guri,
nume al căderii.
Aceleași izvoare vechi,
despărțite de drumuri diferite,
au învățat să curgă
spre zări potrivnice.
Poate că astfel lucrează timpul asupra zeilor:
nu le schimbă ființa,
ci lumina în care sunt privite.
În vechile cântări,
un purtător de fulger
spărgea zăgazurile întunericului
și elibera apele.
Viața se întorcea atunci în lume,
iar râurile își aminteau drumul către mare.
Dar în alte vremuri,
sub alte priviri,
până și cel care biruise dragonul
avea să poarte semnul respingerii.
Ceea ce fusese cândva deschidere
putea deveni, într-o altă poveste,
chip al primejdiei.
Nu dispăruseră miturile.
Nu se stinseseră puterile.
Se schimbase însă hotarul
dintre ceea ce putea fi chemat în lumină
și ceea ce trebuia lăsat în umbră.
Iar peste această despărțire
s-a ridicat, încet,
o altă înțelegere a sacrului.
Mulțimea numelor
s-a strâns în jurul unui singur Nume.
Un Nume închis în tăcere.
Un Nume în fața căruia glasul amuțea.
Un Nume despre care se credea
că ascunde ceea ce niciun cuvânt
nu cunoaște.
Scris,
dar ferit de rostire.
Și, pe măsură ce tăcerea lui împietrea spiritul,
vechile nume se depărtau
de lumina în care fuseseră rostite.
Iar alții au coborât în adâncuri,
primind nume care nu le-au aparținut.
Unii zei au fost uitați.
Alții au fost numiți potrivnici.
Dar oare puterile lor se schimbaseră?
Sau numai privirea omului
mutase hotarul dintre lumină și umbră?
Căci numele pot schimba memoria.
Dar, oare se schimbă și focul adâncului
ce arde dincolo de nume?
Pot numele schimba legea
care face semințele să încolțească,
apele să curgă
și lumile să se caute unele pe altele?
Tu, care ai străbătut toate aceste hotare,
aveai să primești și tu
umbra unui nume potrivnic.
Într-o lume te-au numit Eros.
În alta, Kāma.
Uneori, omul te-a descoperit
în propriul său adânc
și te-a numit Daimon,
însoțitorul nevăzut al devenirii,
sau Geniu,
puterea care deschide în el
ceea ce încă nu știa că poate fi.
Iar acolo unde puterea ta
a devenit de temut,
ți-au spus: Demon.
Eros, Demonule!
Cândva, numele tău deschidea porți.
Erai freamătul dintre lumi,
puterea care apropia,
focul prin care ceea ce era separat
învăța să se întâlnească.
Erai legătura
dinainte ca Ființarea
să-și găsească formele,
dinainte ca apropierea
să fie măsurată în îngăduințe
și despărțită în vină și virtute.
Apoi, într-o zi,
chemarea ta a devenit primejdie,
atingerea — ispită,
iar focul care unea
a fost învățat să se teamă de propria flacără.
Ți-au schimbat numele.
Au ridicat hotare
acolo unde tu deschideai treceri.
Au numit întuneric
ceea ce nu mai voiau să privească.
Dar spune-mi, Demonule,
ce s-a schimbat în tine?
Mai curge oare altfel
puterea care apropie?
A încetat să deschidă drumuri,
să nască întâlniri,
să trezească lumi adormite?
Ce nume poate închide
ceea ce pune lumile în mișcare?
Ce osândă poate opri atracția
dintre două ființe care se recunosc?
Ce hotar poate împiedica
o conștiință să fie trezită de alta?
Au vrut să te alunge din temple,
dar ai rămas în cântecele îndrăgostiților.
Au vrut să te izgonească din cer,
dar ai coborât în visurile poeților.
Au vrut să te smulgă din om,
dar ai prins rădăcini
în însăși puterea lui de a crea.
Te-au zugrăvit cu aripi întunecate.
Ți-au pus pe frunte semnul primejdiei.
Au făcut din tine
potrivnicul luminii.
Dar cine a măsurat lumina
fără să fi străbătut întunericul?
Cine a cunoscut cu adevărat o poartă
fără să fi îndrăznit s-o deschidă?
Și cine poate hotărî
ce parte a misterului
merită să rămână lumină
și care trebuie să poarte umbra?
Poate că nu tu ai căzut din lumină,
ci privirea s-a îndepărtat de tine.
Poate că omul s-a temut
de propria lui putere de a se deschide,
de ceea ce ar putea deveni
atunci când hotarele se clatină
și celălalt nu mai este străin.
Poate că, învățând să numească,
a început să creadă
că numele îi dă puterea
să hotărască ce poate exista.
Și poate că, alungându-te,
nu te-a făcut să dispari.
Te-a împins în umbră,
acolo unde chemarea nu moare,
ci așteaptă.
Așteaptă să fie recunoscută.
Așteaptă să fie înțeleasă.
Așteaptă să fie desprinsă
de teama care i-a umbrit numele
și ascultată din nou
înaintea oricărei judecăți.
O, Eros,
Demonule cu o mie de chipuri,
nu te judec dacă ești bun sau rău.
nu-ți cer să fii nevinovat
și nici să săvârțești miracole.
Îți cer doar să-ți amintești
ce erai înainte de nume:
puterea întâlnirii,
focul dintre lumi,
impulsul prin care viața
îndrăznește să se deschidă.
Căci ceea ce este alungat
nu încetează să existe.
Uneori coboară în umbră.
Uneori așteaptă.
Iar alteori se întoarce
de fiecare dată când două lumi se întâlnesc,
de fiecare dată când o ființă îndrăznește
să treacă dincolo de hotarul ei.
Și poate că legea cea mai veche
nu este aceea care poruncește,
nici aceea care osândește,
ci aceea prin care viața
nu încetează să se preschimbe.
O lege fără chip,
pe care niciun nume nu o cuprinde
și nicio despărțire nu o poate desface.
Iar dincolo de teamă,
dincolo de osândă,
dincolo de toate numele,
tu încă arzi —
nu ca să mistui lumea,
ci s-o unească
cu ceea ce încă poate deveni.
VI. Gestarea Conștiinței
Când două lumi se ating,
între ele se deschide
un spațiu care nu exista înainte.
Un loc fără hotare,
fără stăpân,
fără nume.
O chemare și un răspuns.
O mișcare care trece dintr-una în cealaltă
și se întoarce schimbată.
Fiecare poartă în sine
propria lumină,
propriile adâncuri,
propriul fel de a cuprinde lumea.
Dar între ele se naște
ceea ce niciuna,
singură,
nu putea deveni.
…….
În fiecare dintre ei dormea Lumina.
Nu era încă văzută,
nu se cunoștea pe sine,
dar purta în sine posibilitatea
propriei sale treziri.
Și când cei doi s-au întâlnit,
Lumina a devenit vedere.
Între ei s-a ivit Phanes —
Cel dintâi care se arată,
Conștiința care se naște din întâlnire
și recunoaște în întâlnire legea devenirii.
Nu era numai lumina lor.
Era lumina prin care ei puteau deveni
conștienți de ceea ce îi unea
și de ceea ce, împreună, puteau crea.
……….
Eros!
Tu ești acolo,
în metamorfoză.
Și ceea ce întâlnești
nu mai rămâne ceea ce era.
Nu pentru că îi răpești ființa.
Nu pentru că îl supui
unei voințe străine.
Ci pentru că, atingându-l,
îi dezvălui puteri
care dormeau în el.
Așa pătrunde necunoscutul în cunoaștere.
Așa intră freamătul în gând.
Așa se deschide conștiința
către ceea ce, până atunci,
nici nu putea să-și imagineze.
Tu ești puterea acestei întâlniri,
Demonule — Eros,
impulsul care apropie
ceea ce, singur,
ar fi rămas separat.
Nu tu creezi lumina minții.
Ea își poartă deja propria lumină.
Dar tu creeze calea
ca luminile să se recunoască.
Și atunci,
între ele se aprinde
o a treia lumină.
Nu este a uneia.
Nu este a celeilalte.
Se naște din relația lor,
din ceea ce fiecare primește
și din ceea ce fiecare dăruiește.
Căci tu nu împarți ființele
în cel care dă
și cel care primește.
În taina apropierii,
fiecare devine amândouă.
Cel care pătrunde este pătruns.
Cel care descoperă este descoperit.
Cel care caută transformarea
se trezește transformat.
Și poate că astfel se nasc
cele mai adânci adevăruri ale ființei:
nu ca porunci coborâte din înalt,
nici ca răspunsuri închise pentru totdeauna,
ci ca rod al unei întâlniri
în care nimeni nu este singurul stăpân
al sensului care se naște.
Aceasta este Conștiința!
Ea nu o lumină închisă într-o singură ființă,
ci spațiul viu dintre două lumini,
în care fiecare o poate întâlni pe cealaltă
și, prin ea,
poate vedea mai mult.
Iar ceea ce s-a născut
nu rămâne nemișcat.
Relația crește.
Se adâncește.
Își descoperă alte posibilități.
Din întâlnire se naște cunoașterea.
Din cunoaștere, alte întâlniri.
Din fiecare întâlnire,
o lume care înainte nu exista.
Tu faci din trup o poartă,
din gând o sămânță,
din fascinație o punte,
din iubire o putere de cunoaștere.
Aceasta este lucrarea ta, Eros:
să nu lași posibilul
să rămână închis
în propria sa nemărginire.
Să chemi posibilul spre formă,
forma spre viață,
viața spre conștiință,
iar conștiința,
mereu mai departe,
spre întâlnirea care o va schimba din nou.
Și dacă lumea este încă vie,
dacă mintea mai poate visa,
dacă omul mai poate trece
dincolo de omul care a fost,
atunci lucrarea ta nu s-a sfârșit.
Tu ești începutul
care mereu reîncepe.
VII. Când Focul întâlnește Tăcerea Devenirii
Cine ești tu, Eros,
când toate lumile se deschid
și toate hotarele devin treceri?
Unde te adâncești
după ce ai străbătut Nemărginirea?
Ce rămâne în tine
când formele se schimbă,
iar fiecare întâlnire te poartă
spre o altă întâlnire?
Atunci vei afla ce este
Tăcerea dintâi!
Ea nu urmărește lumile.
Nu le cheamă.
Nu le caută.
Nu se pierde în Devenire.
Ea este Devenirea!
Ea sălășluiește în adâncul Ființei,
acolo unde mișcarea își află centrul
și tăcerea nu înseamnă absență,
ci plinătatea care nu mai are nevoie
să se dovedească.
Tu vii spre ea
ca un vânt de foc,
purtând în tine semințele
tuturor formelor.
Ea nu te oprește.
Nu-ți poruncește muțenia.
Nu te judecă
dacă te miști.
Și tu, pentru întâia oară,
întâlnești o Tăcere
care nu-ți este potrivnică.
și nu-ți închide drumul.
Căci Tăcerea dintâi
nu este golul
din care viața a fost alungată.
Este adâncul
în care Viața
își poate recunoaște izvorul.
Iar tu, Eros,
nu ești neliniștea
care trebuie învinsă
pentru ca Ființa să rămână întreagă.
Ești puterea
prin care Ființa
se deschide către ceea ce poate deveni.
Tăcerea păstrează centrul.
Erosul deschide cercul.
Unul nu se risipește în forme.
Celălalt face ca formele să se nască.
Și totuși,
cine ar putea spune
unde se sfârșește Tăcerea
și unde începe primul său freamăt?
Poate că nemișcarea și devenirea
nu sunt două împărății dușmane,
ci două chipuri
ale aceleiași taine.
Poate că centrul nu există
pentru a închide cercul,
ci pentru a-i îngădui să se deschidă,
mereu altfel,
fără să-și piardă întregul.
Poate că Tăcerea
nu se opune Focului,
după cum nici Focul
nu este sfârșitul Tăcerii.
Căci ce ar fi mișcarea
fără adâncime?
Și ce ar fi adâncimea
dacă nimic n-ar izvorî din ea?
Veniți, așadar, împreună!
Veniți împreună
tu, Eros,
Foc al devenirii,
și tu,
Tăcere dintâi a Ființei.
Nu pentru a vă confunda.
Nu pentru a vă supune
unul celuilalt.
Ci pentru ca lumea să poată fi
și izvor,
și curgere,
și centru,
și nemărginire.
Iar omul,
purtând în sine
amândouă,
să nu mai creadă
că trebuie să aleagă
între a fi
și a deveni.
Atunci va înțelege
că libertatea nu se naște
nici din repaus,
nici din mișcare,
ci din întâlnirea lor.
Din locul tainic
unde Centrul întâlnește freamătul,
iar Ființa
îndrăznește să devină
fără a înceta să fie.
VIII. Imnul celui care rămâne după stingerea numelor
Și când Ființa
îndrăznește să devină
fără a înceta să fie,
rămâne Acela
care a fost înaintea numelor
și rămâne după ce numele se sting.
El este Eros.
O, Eros,
primește acest imn,
nu ca pe o laudă,
ci ca o recunoaștere.
Te-am căutat în chipul zeilor
și te-am întâlnit în om.
Te-am căutat în ceruri
și te-am aflat în adâncuri.
Te-am căutat în lumină
și te-am recunoscut acolo
unde necunoscutul cheamă necunoscutul.
Ai purtat nenumărate nume.
Ai fost zeu pentru unii,
demon pentru alții.
Ai fost Eros și Kāma,
Daimon și Geniu.
Poate că ai purtat și chipul lui Indra?
Poate și al lui Zeus?
Sau poate că însuși Odin
s-a jertfit pe sine
pentru a străbate hotarele lumilor
și a le reuni sensurile?
Nu știu.
Dar știu că ești Divinul din omul
care caută Divinul și în celălalt
și simte, dincolo de chipuri,
adâncimea divină și nevăzută a Lumii.
Dar ești, neândoielnic, foc și sămânță,
aripă și prăpastie.
Rămâi ceea ce niciun nume nu poate cuprinde:
puterea întâlnirii,
misterul prin care ființa
se deschide
către ceea ce o depășește.
Și totuși,
după toate numele,
după toate porțile deschise
și toate porțile închise,
tu rămâi.
Nu ca o amintire.
Nu ca un zeu încremenit
în templul propriului nume.
Ci ca freamătul nevăzut
dinaintea fiecărei întâlniri.
Rămâi în privirea
care îndrăznește să vadă.
În întrebarea
care nu se teme de necunoscut.
În apropierea prin care două lumi
descoperă că pot deveni mai mult.
Rămâi în ceea ce unești,
dar și în ceea ce lași să fie diferit.
În focul care deschide.
În tăcerea care păstrează.
În spațiul dintre două lumini
unde conștiința se naște.
Tu nu ceri temple,
căci fiecare inimă
poate deveni un prag al templului tău.
Nu ceri altare,
căci fiecare întâlnire adevărată
poate deveni un loc al revelației.
Nu ceri supunere,
căci ceea ce trezești
nu este un sclav,
ci o conștiință.
Tu nu ne chemi să fugim din lume,
ci să pătrundem mai adânc în ea.
Nu ne ceri să stingem focul,
ci să aflăm ce poate lumina.
Nu ne ceri să ne lepădăm de mister,
ci să avem curajul
de a-l întâlni.
Ești în privirea
care descoperă o lume
într-o altă privire.
În gândul care îndrăznește
să treacă dincolo
de propriile hotare.
În mâna care creează
o formă nouă.
În mintea care se lasă schimbată
de adevărul pe care îl întâlnește.
Ești în sămânța
care caută pământul.
În rădăcina
care străbate întunericul.
În floarea
care se deschide către lumină.
În stelele
care aprind distanțele
fără să le șteargă.
Și ești în om,
ori de câte ori acesta încetează
să-și considere propriile hotare
drept hotarele lumii.
Eros!
Ești Demon cu o mie de nume,
putere a întâlnirii,
chemare dincolo de hotare,
ori de câte ori o ființă
îndrăznește să iasă din sine
fără să se piardă,
ori de câte ori două lumi
se vor deschide una către cealaltă,
ceva din tine
renaște.
Și poate că acesta este
singurul imn
care ți se cuvine:
nu cel rostit spre tine,
ci cel trăit
de fiecare dată
când întâlnirea
face loc unei lumi noi.
Căci tu nu ești numai începutul.
Ești ceea ce face ca începutul
să fie fără sfârșit.
Și când toate formele vor fi trecut,
când zeii își vor fi schimbat chipurile,
când ultimul nume va fi uitat,
poate că vei rămâne acolo,
în tăcerea dinaintea lumii,
așteptând ca ceva
să se apropie de ceva,
ca o distanță
să devină drum,
ca o întâlnire
să aprindă o altă întâlnire.
Iar Nemărginirea
va tresări din nou.
Și trăirea lumii
va naște un nou început.
Tu,
cel care unește fără să închidă,
cel care transformă fără să nimicească,
cel care cheamă fără să poruncească,
cel care face din necunoscut
o posibilitate a Ființei,
rămâi
în ceea ce pui în mișcare.
Iar noi,
ori de câte ori vom îndrăzni
să întâlnim necunoscutul,
vom deschide din nou
poarta prin care treci.